Ioan Kaleve o viață de anonimat

Sufletul, univers pulsatoriu!

Râdeau fericit, resfirat,
Undele,
Zorile, florile,
Până departe,
Când firmamente, câmpuri aprinse
Nebunia structurii
De nimeni împinsă
Carnea le frânge...

II.

Plânge materia,
Plânge...
Cercurile
Și le restrânge...

III.

Da, sufletul,
Grăunț superdens
De ură,
Dreptate,
Iubire,
În el
Se restrânge-n rotire
La infinit
Rotocol,
Iar golul cel gol,
Golul,
Până departe
Strânge, gol cercul în juru-mi
Până la moarte !

IV.

Grăunț pulsatoriu,
Căzut,
Mai nimic,
Opac este sufletu-n sine
Strivit...
Și e mic.
Bicisnic,
În neant stă să piară...

V.

E mult întuneric afară!
Și-i mult foc strivit de lumină!
Și-i vid împrejurul
Din juru-mi
Până departe!
Și ... nu mai e cine să vină!...

VI.

Explozia,
Nepermis încă,
Întârzie ca să răsară!
E timpul târșit,
Ca mișcarea
Răpusă în sine de sine
Sub alba-i povară

VII.

Și...
Nu vine nimeni de-afară!
În el
Stă chircit Universul
Învățând apărarea,
Miriade de ani
Așteptarea...

Pe drum de țară

Îndestulate păsări mai pâlpâie prin nori
Și se preling pe rug ca o povară
Pe drum de țară, oarbă, scrâșnind sub roți de cară
O nazuință soarbe miresmele din flori
Nu-i identificare
Dar, tot a mai rămas...

II.

S-au calcinat potecile amare
Un cuc bolnav mai râșcâie amnare
Și picură din veacu-mi pas cu pas...

III.

Am blestemat vecii pe-un drum de țară
Și-nvălurat saricile primite
Și m-au călcat din leagăn blânde care
Și m-au strivit imensele copite...

IV.

A fost încețoșare și tot a mai rămas
Și nu mai știu de-am fost ori nu mai sunt...
În cioburi, Existentul învălmășit de vânt
E-un fâlfâit de aripi fără glas...

Eu,

Singur.
Singur!
Singur
Sub steaua polară...
Singur.
Singur!
Singur
A câta oară?

II.

Stau singur
Cu arcul în boltele
Ce-mi dau de furcă.
Sunt singur.
Amarul apasă,
Somnul nu-ncurcă.

III.

Și-s singur în ceruri și-n volte
Curate, divine...
Sunt singur.
Sunt singur.
Sunt singur!
Nici Zâna nu vine...